Arta, forma transcedentală de exprimare a frumosului a însoțit exponentul uman încă din Antichitate, prin Evul Mediu, Modernitate și Contemporaneitate, formele acesteia reprezentând veritabile metafore sculptate sau pictate, practic animări ale mitologiei. Artistul a fost din vremuri imemoriale proiecția telurică a unui creator celest, care a coborât din turnul său de fildeș pentru a-și revărsa energia creatoare asupra publicului, pentru a-l ajuta pe om să se desprindă și pentru câteva clipe de preocupările cotidiene pentru a păși într-o lume idealistă, perfectă, din multe puncte de vedere paradisiacă. Caracterul implacabil al artei este conferit tocmai de această tradiție ancestrală de acompaniere a vieții pe pământ, cât și de mărturia pentru eternitate pe care canavaua sau piatra o lasă.
Fără a avea intenția de a realiza un clasament care să aneantizeze anumite școli, arta antică egipteană este fără urmă de îndoială un vârf de lance al expresivității artistice, ceea ce în fapt demonstrează modul în care un popor plasează frumosul pe treapta cea mai des a valorilor. Observăm cum, în ciuda instrumentarului perceput ca fiind rudimentar, artiștii Egiptului Antic au realizat capodopere ce rivalizează inclusiv cu creațiile prezentului prin perfecțiune, dar mai ales prin durabilitatea conferită de tehnici de îmbinare și cioplire rămase încă rămâne un mister chiar și pentru o posteritate posedând tehnologii dintre cele mai avansate. Dincolo de componenta strict contemplativă, pentru politeismul egiptean arta reprezenta cheia unei metamorfozări, deci un ritual care să garanteze trecerea defunctului dintre vieți și deci ascensiunea către astre.
În bună măsură, dezideratul egipteanului antic de a cuceri eternitatea prin artă este cât se poate de tangibil prin faptul că mărturiile civilizaționale pictate sau sculptate continuă să străfulgere atât specialistul cât și amatorul. Chiar dacă vremea politeismului a apus, deci teologii pragmatici critică cu vehemență existența din divinităților multiple, scopul artei funerare egiptene pare să fi fost demult atins: nemurirea celui căruia i-a fost închinată. Fără urmă de tăgadă, eternitatea nu înseamnă doar crezul unei vieți eterne, ci simpla păstrare a vie a memoriei, ceea ce desigur că arta realiză în formele cele mai diverse.
Arta ecleziastică a continuat să se dezvolte odată cu afirmarea politeismului, având practic Creștinismul, Budismul, Islamul, Iudaismul sau Hinduismul drept confesiuni puternic ancorate în artă, de departe creațiile cele mai de amploare aparținând Creștinismului și Islamului prin răspândirea transcontinentală a celor două religii. Renașterea, realizată mai întâi de toate de cultura și civilizația islamică, în ciuda unei tendințe injuste a Occidentului de patronare a etapei, a adus lumea în fața unei direcții artistice superioare Evului Mediu întunecat și adeseori prezentat ca o etapă de regres în raport cu clasicismul Antichității. Renașterea italiană avea să aducă transformări masive în arta europeană, fiind epoca în care erau edificate monumente arhitectonice precum Basilica Sfântul Petru de la Vatican. Era momentul, când, războaiele nu se purtau doar prin sabie și foc, ci și prin pânză și piatră. Era epoca în care capitalele republicilor și imperiilor intrau într-o cursă pentru exprimarea frumosului, a maiestuosului, a grandorii în formele cele mai diverse și originale.
Renașterea, această cursă a înarmării artistice ne-a lăsat mărturie opere și edificii al căror stil a atins nivelul suprem al solemnității, practic fiind puncte de trecere între celest și teluric, ceremonialurile oficiate în interiorul catedralelor având un pronunțat caracter sacrosanct. Este vorba, dincolo de impactul vizual, de senzorialitate, de percepțiile pe care formele și fondul pe inoculează, deci de faptul că prin grandoare arta nu doar îți beatifică creatorul, ci ajunge până la nivelul în care îți patronează publicul. Este momentul în care creația ne capturează, ne stimulează dorința de cunoaștere, ne face de cele mai multe ori să nu ne putem imagina o lume fără formele sale.
Dincolo de apetențele pentru anumite forme sau școli de artă, intersubiectivitatea este intrinsecă artei, practic nu mai are relevanță de unde provenim sau cărei culturi îi suntem exponenți pentru că universalitatea artistică anulează granițe pe care diplomația sau războiul au încercat să le neutralizeze fără succes. Elocvent este exemplul personal: deși sunt mai degrabă cetățeanul unei țări ce aparține artei balcanice-bizantine, sunt în egală măsură atras de arta levantină, arabo-islamică sau extrem-orientală. Este până la urmă o formă de globalizare artistică, aceea că frumosul ne apropie, demantelează bariere societale și impune o limbă universală a artei. Această stare a lucrurilor vine să confirme principiul conform căruia arta este un veritabil contributor pentru cultura păcii.
Având ilustrat acest atașament ancestral al societății față de artă se pune problema rolului prezent al artei într-un cotidian ce a debutat sub semnul vitezei transformării. Apare problema modului în care cetățeanului secolului al XXI-lea se raportează la arta pentru care înaintașii au fost capabili de sacrificii dintre cele mai notabile, subscripția publică reprezentând nu de puține ori modalitatea de finanțare a unui lucrări edilitare, având Ateneul Român ca exemplu concludent pentru societatea bucureșteană a secolului al XIX-lea. Decurge astfel întrebarea cât de dispus este publicul actual să așeze arta pe treptele cele mai înalte, după cum generațiile trecute au făcut-o.
Arta nu este despre opulență sau cultul personalității, ci este o formă expresionistă a identității, a culturii și civilizației, este până la urmă modul în care alegem să dăinuim peste veacuri. Este, dincolo de orice, forma noastră de perenitate, dorința expresă de a depăși condiția efemeră a omului, de a demonstra generațiilor viitoare că am descoperit calea către eternitate întocmai ca vechii egipteni, care, la mii de ani distanță încă impresionează prin inefabil. Tocmai demersul artistic este cel care face diferența dintre o cultură și o civilizație, cea de-a doua fiind practic treapta cea mai înaltă a dezvoltării pe care un popor o poate atinge. Astfel, cultura este fiecare popor în sine, însă calitatea de civilizație este hărăzită eminamente celor care se dedică ridicării maselor prin artă și cultură.
Globalizarea este un cumul de fenomenologii și procese evocat în toate mediile (economic, politic, social), însă dincolo de orice este o interconectare revendicată cu multe epoci în urmă de curentele artiste ce au tranzitat globul fără a fi purtate de tehnologia care astăzi a anulat ideea de timp sau spațiu. Cert este că, indiferent de evoluțiile de natură să consolideze societatea informațională, arta rămâne un limbaj universal al umanismului, deci aportul nostru individual sau colectiv la o lume în perpetuă schimbare, dar care nu poate privi către viitor fără a evoca un trecut ce trăiește prin tablouri sau sculpturi. În același timp, schimburile culturale percepute ca fiind determinante pentru procesul de globalizare trebuie să să desfășoare pe principiul unei autostrăzi cu dublu sens: este necesar să contribuim, să fim parte a schimbării, nu doar să importăm, ori arta este o sursă inepuizabilă și realizează o promovare internațională ca niciun alt domeniu.
Avem bunele practici privind promovarea iiei românești, care a devenit elementul pregnant în materialele scrise sau video realizate de publicații și călătorii ce au ales plaiurile mioritice ca subiect sau destinație. Iată că o mișcare începută prin intermediul unei platforme virtuale a reușit să ducă unul dintre produsele cultural-artistice naționale peste tot în lume. Iia este prin definiție o artă purtată zi de zi, deci o modalitate prin care un obiect destinat uzului cotidian devine operă de artă ca urmare a măiestriei cu care este realizat. Faptul că fiecare iie originală este unică nu face decât să confirme calitatea de produs artistic a acesteia întrucât promovează același mesaj către autenticitate, originalitate și chiar haute couture pe care arta l-a înglobat de-a lungul epocilor.
Faptul că românii aleg iia pentru ocaziile dintre cele mai diverse este un mesaj încurajator atunci când avem în vedere apetența publicului național pentru artă, din moment ce acesta alege să îmbrace arta în locul creațiilor de serie. Observăm cu același prilej cum arta populară devine elementul central al inițiativelor antreprenoriale din România, ceea ce reconfirmă faptul că arta este acel element disruptiv într-o epocă caracterizată mai degrabă de uniformizare ca urmare a curentelor de masă și a stereotipiilor pronunțate. Prin urmare, ca și la început, arta este un domeniul transcedental, care are capacitatea să-l desprindă deopotrivă pe artist și privitor de cotidian, realizând trecerea către dimensiunea sublimului.
Dezirabil este ca aceste bune practici ale promovării artei, respectiv ale aducerii acesteia în prim-plan, să fie preluate și în urbanistică, pentru ca dincolo de funcționalism clădirile edificate să transmită artă, să creeze un ambient propice cotidianului, să stimuleze gândirea și procesul de creație, și nu să se rezume la a fi spații vegetative, construite din strictă necesitate și lipsite de orice mesaj. Influența ambientului și a mediului asupra omului este evidentă, ori arta tocmai acest lucru este arta chemată să facă, să confere personalitate, să inoculeze trăiri, să încurajeze la mediație, dar mai ales să eludeze bagatela din existență.
De multe ori afirmăm că am întâlnit caractere sau personalități ce ne-au schimbat definitiv parcursul. În bună măsură, arta posedă același misionarism, prin simplul fapt că este o filosofie pictată sau sculptată, pur și simplu pentru că mesajele transmise la nivel subliminal ne impun o stare meditativă și ne deviază gândirea de la absolut orice aveam în minte la momentul când am trecut pragul unei galerii sau artă sau al unui muzeu. Ei bine, iată cum arta ne transformă, cum are capacitatea de a construi poduri acolo unde dialogul este blocat de ziduri.
Indiferent cărei culturi îi aparținem, cărei ideologii afirmăm că îi aparținem sau ce limbi cunoaștem pasiunea pentru frumos ne unește, faptul că un estic privește cu admirație tabloul unui vestic sau un sudist este înmărmurit de o pânză nordică ne arată modul în care prin artă ne contopim cu universul însăși. Așadar, a se lua aminte că arta celebrează pozitivismul, chiar capacitatea de a transforma o decepție în frumos, după cum bine cunoaștem că s-a întâmplat de-a lungul epocilor. Să înțelegem că arta este limbajul universalității, catalizatorul ce ne-a unit, ne unește și ne va uni dacă vom alege să o urmăm.
Arta, comunicarea extazului și poezia fără cuvinte | Andrei Alexandru Micu
Post Stats
- 1857 words
- 11430 characters
- 605 s reading time
- 928 s speaking time
Link to this post:
<a href="https://www.mediatarget.ro/arta-plus/arta-comunicarea-extazului-si-poezia-fara-cuvinte/">Arta, comunicarea extazului și poezia fără cuvinte</a>
