— Şoimane, du-te degrabă şi adu-ne Chimaera! spuse împăratul, de la înălţimea tronului, sabia lui întinsă atingând creştetul plecat al viteazului.
Curtenii, de o parte şi de alta a sălii cetăţii de scaun, închipuiau o armată de statui. Razele blânde ale soarelui forţau cadrele înguste şi prelungi ale ferestrelor, dând în vileag părinteşte neînsemnatele păcate, altfel nevăzute, ale curăţiei uriaşei săli, în chip de fire de praf aflate într-o veşnică plutire. Tot ce se auzea erau trilurile vesele ale păsărilor, ce nu ţineau seamă de măreţia momentului, dar se aflau în armonie cu uşurarea de pe feţele dregătorilor: împăratul luase o hotărâre singur de această dată, într-o chestiune foarte importantă pentru ţară, punându-şi chiar coroana drept chezăşie. Iar de înţelepciunea lui erau mândri toţi supuşii, fie ei mici sau mari, săraci ori bogaţi.
Tot mai multe veşti ajungeau la urechile stăpânirii, cum că împărăţiile care reuşiseră să-şi aducă la curte o „chimaeră” înfloriseră cât altele într-un veac sau mai multe, şi împăratul se temea că, până să se cerceteze cum se cuvine pravilele fiecărei moşii pentru a se vădi, în cele din urmă, adevărul – unii învăţaţi socotind că un asemenea lucru ar fi spre propăşirea împărăţiei, iar alţii, că spre pierzare –, vecinii săi i-o vor lua înainte.
Astfel, Şoimanul plecă într-o nouă căutare, privit cu încredere şi respect de oamenii cu inima bună şi cu teamă şi invidie de cei haini.
Toţi ştiau un lucru: că nu era ca ei, şi umblau tot felul de vorbe despre el: de ce nu avea şi el casa lui, ce era cu acel paloş mare, dar drept, cu mâner nemaivăzut, pentru două mâini şi cu o apărătoare dreaptă pusă de-a curmezişul… şi mai ales cu ce puteri răzbea el prin toate încercările.
Unii credeau că numele i se trage de la faptul că ar fi înzestrat cu agerimea şoimului, astfel reuşind să găsească tot ceea ce de obicei este de negăsit. Iar alţii, că ar fi stăpân peste un număr de şoimi sau chiar peste tot acest neam păsăresc, al cărui grai l-ar şti şi care îl ajută oricând doreşte.
Ce-i drept, până atunci nimic sau nimeni din ceea ce el a fost trimis să găsească nu a putut nici să se ascundă de el şi nici să-l învingă, dar, spre deosebire de oricare altul în locul lui, niciodată, înainte de a pleca, nu se bizuia numai pe sine şi nici nu era sigur că va reuşi. Iar acum, pornind spre necunoscut, îşi simţea sufletul mai golit ca niciodată.
Părăsi cetatea, după care, la adăpost de ochii lumii, descălecă şi, cu fruntea plecată, privind cu luare-aminte la firele de iarbă din cale, îi veniră în minte zâmbetele şi privirile de care se bucura adesea din partea semenilor săi. Apoi, ca pentru a se îmbărbăta, gândul îl duse la începuturile lor, singurul punct din timp de care ştia, de vreme ce acum nu avea încotro să se îndrepte, iar despre viitor cu atât mai puţine putea spune.
Cum ar fi fost dacă, cu toţii, nu ar fi existat? Însă purtau cu ei sămânţa începutului, aceasta dându-i de înţeles că o situaţie de cumpănă, precum cea de faţă, nu era decât un alt moment în timp, o întrebare ce poartă, strâns legată de ea, un răspuns. Dar ce trebuia să facă pentru a trece mai departe? Să pună întrebarea în felul potrivit?
Îşi lăsă mâinile libere în atingerea palelor de vânt şi a ierbii înalte ce-l înconjura. Ca să poată urca în înaltul cerului, ştia că trebuia mai întâi să se coboare în străfundurile pământului pentru a găsi temeiul ce trebuia găsit, pentru a putea găsi în sine un temei…
Era gata să dea tot ce avea, îşi deschidea sufletul fără să mai păstreze nimic pentru el, în dorinţa de a izbândi şi de această dată de dragul celorlalţi, care aşteptau ca nişte copii. Şi el era copil!
Însă el Îl cunoştea. Îi căutase adevărul, nu numai dincolo de capătul pământului, ci şi aproape, atât de aproape! Cum începuse totul? Pusese o mică întrebare potrivită? Şi primise un mic răspuns? Însă de atunci învăţase multe, ca un pui de şoim de la tatăl său. Şi, pentru a-i putea pricepe din ce în ce mai mult lumina, învăţase cum să-i ceară tot mai multă lumină. Înţelesese că nu-L putuse simţi aproape şi nu se putuse ridica în înaltul cerului din cauza propriei lui greşeli, şi de atunci aceasta devenise doar o greutate din trecut de mult aruncată la pământ, precum un şoarece care încearcă să se ascundă de o pasăre de pradă cu ochii veşnic la pândă.