OLIVIU CRAZNIC: Batranete fara de moarte?

Din punct de vedere stiintific, moartea reprezinta incetarea functiilor biologice care mentin un organism viu. Pana in prezent, nu a fost descoperita nici o dovada a supra-vietuirii constiintei dupa moarte, sub nici o forma. Din punct de vedere uman insa, „moartea” a reprezentat intotdeauna o provocare, un obstacol in calea realizarii individuale depline si un impediment pentru evolutie – prin urmare, o parte a speciei umane si-a dedicat, de-a lungul istoriei, eforturile ideii de supra-vietuire. S-a incercat atat o supra-vietuire la nivel mai degraba metaforic (realizarea unor fapte deosebite in viata, care sa aduca „nemurirea” prin perpetuarea unei amintiri vii in constiinta colectiva; increderea nestramutata intr-o religie oarecare, menita a convinge individul ca moartea a fost infranta deja; transmiterea propriei personalitati prin procreare si modelare, ca o forma de transmutare a constiintei – „traiesc prin copiii mei” etc.), cat si o supra-vietuire propriu-zisa, pe baze mai mult sau mai putin stiintifice: ne referim aici la teorii si experimente privind concepte precum reanimarea si invierea, viata de dupa moarte ori prelungirea vietii pe termen nedeterminat. Si, cum in regnul animal exista fiinte considerate la ora actuala (stiintific) nemuritoare (cum ar fi, spre exemplu, Turritopsis nutricula), si cum definitia mortii s-a schimbat si se schimba substantial odata cu evolutia stiintei (incetarea batailor inimii si a respiratiei, prezentate in trecut drept dovezi ale instaurarii mortii, s-au dovedit a fi procese reversibile; in societatea actuala, un individ poate supravietui, cu ajutor medical, si in lipsa functionalitatii inimii si a plamanilor; moartea cerebrala, element esential in definitiile contemporane, se afla in dezbatere, fiindca multe alte procese biologice pot continua dupa incetarea activitatii creierului – de la circulatia sangelui la vindecarea ranilor, si de la excretii la nasteri…), toate aceste cruciade isi au, fara indoiala, rostul lor – in marea infruntare, omul nu si-a spus inca ultimul cuvant…

Iar, in ceea ce ii priveste pe cei care se arata ingrijorati de ideea eradicarii mortii, aducand argumente precum suprapopularea ori resursele limitate – acestia par sa uite (intentionat, poate) faptul ca Universul este infinit, si, prin urmare, la fel si resursele…

Dincolo insa de aspectele practice ale thanatologiei, nu putem sa nu remarcam faptul ca ideile (dar si experimentele!) specifice acestui domeniu au influentat (uneori chiar guvernand…) specii literare care ne intereseaza in mod deosebit, cum ar fi literatura fantastica, cea stiintifico-fantastica si, desigur, literatura „de groaza”.

Astfel, subiectul este tratat in capodopere precum Frankenstein al lui Mary Shelley – un om de stiinta creeaza un monstru si ii da acestuia viata, tot prin metode stiintifice. Printre sursele de inspiratie ale lui Mary Shelley, s-ar putea afla teologul, filosoful si alchimistul german Conrad Dippel (1673-1734), nascut in… Castelul Frankenstein. E. Swedenborg (a se vedea A Compendium Of The Theological And Spiritual Writings Of Emanuel Swedenborg, 1854) il considera pe Dippel ca fiind „cel mai rau dintre diavoli… in incercari ticaloase”, un individ lipsit de principii si opus oricaror principii, cuprins de furii oricand era contrazis, un sectant oportunist si carismatic, capabil sa indeparteze oamenii de Bine, de Ratiune si de Adevar si sa ii lase prada delirului. Numeroase zvonuri si legende create in jurul numelui lui Conrad Dippel inca din timpul vietii acestuia se potrivesc cu povestea scrisa de Mary Shelley. Limitandu-ne la fapte concrete, putem in orice caz mentiona ca, in lucrarea sa Maladies And Remedies Of The Life Of The Flesh, Dippel consemneaza ca a descoperit Elixirul Vietii, ca a creat potiuni (folosind oase si carne de animale, fierte) capabile sa exorcizeze demonii si ca sufletele pot fi mutate dintr-un cadavru in altul (ulterior, acest din urma concept va fi regasit in stiinta si literatura sub forma modernizata a transferului constiintei, dupa cum vom vedea mai jos).

Mai putin controversat decat Dippel, inclinat catre stiinta si nu catre ocultism, italianul Giovanni Aldini (1762-1834), profesor de fizica si cavaler, nepotul lui… Luigi Galvani, a practicat, intre 1801 si 1804, mai multe incercari de reanimare a cadavrelor prin tehnici galvanice, probabil cea mai cunoscuta fiind tentativa de reanimare a criminalului George Foster (executat pentru ca isi ucisese sotia si copilul), in 1803. Conform The Newgate Calendar (registru-buletin informativ al executiilor de la Inchisoarea Newgate din Londra), in momentul inceperii experimentului, falcile mortului au fost cuprinse de tremur, muschii au inceput sa se contorsioneze oribil, unul dintre ochi s-a deschis. In continuare, mana dreapta a cadavrului s-a ridicat si pumnul i s-a inclestat, iar picioarele si coapsele au inceput sa se miste. Unul dintre martori, un oarecare domn Pass, a fost atat de socat, incat a decedat din pricina fricii. Alti martori sunt consemnati a fi fost convinsi ca mortul era pe cale sa revina la viata.

Nu stim cu certitudine daca Mary Shelley avea cunostinta despre activitatea celor mentionati mai sus, dar este probabil sa fi avut, fiind o tanara culta (avea nouasprezece ani cand a scris Frankenstein…) si interesata de asemenea evenimente, de rasunet in epoca.
Inspirat de Frankenstein (dupa propriile declaratii), H.P. Lovecraft avea sa scrie si el o poveste despre reanimarea mortilor pe cale stiintifica: Herbert West – Reanimator, punand in acest fel bazele povestilor cu zombies (cadavrele reanimate de West sunt lipsite de ratiune, dezvoltand un incontrolabil comportament canibalic).
In Capul profesorului Dowell, de Aleksandr Beleaev (1925), un om de stiinta preocupat de reanimarea cadavrelor anticipeaza transplantul de capete – operatie care avea sa fie efectuata cu succes, pentru prima data, in China anului 1959, asupra unei maimute. Pana in prezent, mai multe operatii de transplant de capete au avut rezultate pozitive, toate insa efectuate asupra unor specii de animale – nu se stie sa se fi efectuat, inca, vreuna asupra unei fiinte umane.

Desigur, numeroase alte opere literare trateaza aceasta problematica, dar cele trei prezentate mai sus s-au situat la inceputurile literaturii de acest tip, reprezinta lucrari de referinta si au, totodata, o incarcatura stiintifica (spre deosebire, de exemplu, de populara literatura cu vampiri, bazata in trecut in special pe mitologie, si nebazata pe nimic in ultimul timp, deoarece marea majoritate a vampirilor din literatura contemporana nici macar nu mai poseda caracteristici vampirice).
Pe masura dezvoltarii literaturii stiintifico-fantastice propriu-zise, lucrurile aveau sa se schimbe radical, daca este sa ne raportam chiar si numai la lucrarile care au ca subiect, sa zicem, criogenia – conservarea unui trup la temperaturi joase in vederea resuscitarii ulterioare (recomandam aici A Thousand Deaths a lui Jack London, Cool Air a lui H.P. Lovecraft, The Resurrection Of Jimber-Jaw a lui Edgar Rice Burroughs, The Door Into Summer a lui Robert A. Heinlein, Ubik a lui Philip K. Dick, 3001: The Final Odyssey a lui Arthur C. Clarke, Foc in adanc a lui Vernor Vinge…) ori celebrii „ghola” din universul Dune al lui Frank Herbert, construiti fie prin re-crearea tesuturilor distruse ale unui cadavru, fie prin prelevarea de celule de la persoane moarte si clonarea subsecventa a persoanelor respective. In prezent, atat criogenia, cat si clonarea de tipul celei la care ne referim in acest paragraf, se afla sub analiza stiintifica, cu rezultate si implicatii controversate, dar in orice caz notabile (in cazul criogeniei, resuscitarea unor mamifere supuse acestui proces a fost deja raportata ca avand o rata de succes semnificativa). Sa nu uitam de transferul constiintei ca forma de conservare a acesteia, aflat si el sub lupa cercetatorilor vizionari (unele creiere animale au fost deja cartografiate si partial simulate prin mijloace informatice), atat de frumos ilustrat in povestile unor Isaac Asimov (The Last Question), Arthur C. Clarke (Orasul si stelele) sau John Scalzi (Razboiul batranilor)…
Posibilitatea existentei vietii de dupa moarte (a supra-vietuirii constiintei in alt plan) este investigata stiintific mai cu seama pe baza experientelor raportate ca urmare a pacientilor care s-au aflat, la un moment dat, in moarte clinica. Aceste experiente (in mare majoritate descrise ca fiind „desprinderi de trup”, vizualizarea unor lumini intense etc.) sunt considerate de catre majoritatea comunitatii stiintifice simple halucinatii. Totusi, incidente precum cel petrecut in 2008, cand academicianul-neurochirurg E. Alexander, resuscitat din stadiul de moarte clinica, a fost capabil sa identifice chipul surorii sale biologice moarte, sora despre existenta careia nu avusese cunostinta inainte de experienta, el fiind crescut de parinti adoptivi, continua sa ridice intrebari oamenilor de stiinta, asigurand totodata un material de studiu care nu pare a se fi epuizat, in legatura cu acest subiect.

Prelungirea pe termen nedeterminat a vietii a reprezentat, de asemenea, o preocupare majora pentru stiinta tuturor vremurilor, un subiect literar demn de tot interesul, dar si sursa a nenumarate speculatii. Legende precum cea a Contelui de Saint-Germain sunt in esenta nemuritoare… O figura fascinanta si controversata de la jumatatea secolului al XVIII-lea, a permis si incurajat zvonuri cum ca ar fi dobandit nemurirea. Impostor sau om de lume cu vaste cunostinte in domeniul stiintelor si artelor, Saint-Germain a reusit sa il impresioneze pe H. Walpole (autorul Castelului din Otranto si fondatorul curentului gotic, care l-a descris pe Conte drept palid si cu parul „extrem de negru”, bine si bogat imbracat, „nebun” si „lipsit de orice legaturi cu doamnele”, mare muzician si cunoscator a numeroase limbi), dar si pe G. Casanova (care mentioneaza ca Saint-Germain nu era vazut hranindu-se in public; totodata, Contele pretindea cu seninatate, noteaza Casanova, ca ar fi avut varsta de trei sute de ani, ca stapanea secretele Medicinii Universale, ca putea controla natura…). In literatura, figura lui Saint-Germain l-a inspirat pe A. Puskin, dar si pe U. Eco (Pendulul lui Foucault), iar Chelsea Quinn Yarbro a exploatat mitul lui Saint-Germain Vampirul intr-o serie de carti de mare succes care il au drept personaj central. La noi, Karina M. Vlad s-a folosit de teoria conform careia Contele de Saint-Germain era in fapt fiul printului transilvanean Francisc Rakoczi al II-lea, utilizandu-l ca personaj in romanul Serpoaica.

In momentul de fata, stiinta se apleaca cu mult interes asupra posibilitatilor de prelungire a vietii, printre acestea un oarecare succes parand a avea dieta bazata pe restrictie calorica si suplimentele alimentare cu proprietati antioxidante. Tehnici si metode mai complexe si cu efect mai pronuntat se afla in studiu, printre cei mai cunoscuti si respectati cercetatori contemporani in domeniu fiind englezul Aubrey de Grey, co-fondator al SENS Research Foundation (fundatie stiintifica dedicata cercetarilor privind stoparea procesului de imbatranire si intinerirea).

Uimitor, dar si ideea de prelungire a vietii are parte de opozanti. Un argument adus deja in discutie (si pe baza caruia chiar se actioneaza politic, dupa cum vom vedea mai jos…) il reprezinta consecinta imbatranirii populatiei Terrei, ceea ce duce la o sporire a populatiei inactive in dauna celei active. Rezultatul conduce la teama ca populatia activa aflata in descrestere nu poate sustine o populatie inactiva aflata in crestere, de aici nascandu-se strategii precum aceea a cresterii pragului varstei de pensionare… Desi la prima vedere o masura logica, avem de a face, in fapt, cu un banal si penibil truc de tipul „Prestige”: atentia ne este indreptata si mentinuta fortat intr-o anumita directie, pentru ca iluzionistul sa poata sa isi duca la bun sfarsit trucul in afara razei vizuale a spectatorului. Mai exact, ni se da de inteles ca sporirea populatiei inactive in dauna celei active reprezinta o problema, cand de fapt este vorba despre un efect natural si benefic al evolutiei si al progresului. Aceeasi evolutie si acelasi progres care permit, astazi, ca, prin mai putine ore de munca desfasurate de mai putini indivizi, sa se obtina mai multe resurse decat se obtineau in trecut prin mai multe ore de munca desfasurate de mai multi indivizi. Extinderea duratei de viata, rezultand invariabil, intr-o prima etapa, intr-o imbatranire accentuata a populatiei (in sensul sporirii numarului de persoane in varsta pe suprafata globului terestru) este, practic, un semnal fericit ca rasa umana se afla pe calea cea buna. Atat doar ca acest semnal fericit trebuie corelat cu alti factori – de exemplu, cu intensificarea explorarii Universului in vederea descoperirii de noi resurse, si cu cresterea eficientizarii resurselor deja existente pe Terra. In mod normal, intr-o societate sanatoasa (mental), pragul varstei de pensionare si durata timpului de munca saptamanal trebuie sa scada permanent – dar in vederea acestui aspect, este nevoie de o schimbare a mentalitatii de la economie spre dezvoltare, de la solutia imediata facila la solutia dificila valabila insa pe termen lung. Nu trimiterea batranilor la „produs” corespunde notiunii de civilizatie avansata, ci suplinirea muncii populatiei devenite inactive prin munca prestata de roboti, masini, automate. Nu cresterea timpului de lucru si reducerea numarului zilelor de concediu pot ajuta societatea (oboseala duce inevitabil la ineficienta, uneori chiar la ineficienta voita), ci asigurarea cunostintelor si mijloacelor (aparaturii) necesare pentru ca, anul viitor, un profesionist sa realizeze in sapte ore de lucru ceea ce realizeaza anul acesta in opt…

Vorbeam insa in cele de mai sus despre o societate cu mentalitate sanatoasa, dedicata dezvoltarii stiintelor si artelor si, in general, a personalitatii umane, nu regresului spiritual determinat inevitabil de glorificarea muncii brute (chiar si o munca „intelectuala” – opt ore pe zi in fata unui computer – este in fapt tot o munca bruta, cand este desfasurata sub forta imprejurarilor si cand are efecte negative asupra sanatatii si asupra calitatii vietii celui care o presteaza).
Si aici ne putem pune intrebarea:
Traim oare intr-o societate cu o mentalitate sanatoasa?
Raspunsul apartine fiecaruia dintre noi.

(Nota: Eseul a fost publicat pentru prima data in revista Societatii Romane de Science Fiction si Fantasy, „Fantastica”, nr. 7/2013.)

Oliviu Craznic

Despre autorul eseului:
OLIVIU CRAZNIC – (n. 1978; parintii: Oliviu, profesor evidentiat gr. I Limba si literatura romana, distins cu diploma de onoare „Creativitate si eficienta”, si Dorothea, profesor gr. I Limba si literatura romana) este scriitor de literatura fantastica, critic literar si consilier juridic (cu o lucrare de diploma sustinuta la disciplina „Criminalistica” si intitulata Particularitati tactice privind confruntarea dintre inculpat si persoana vatamata, 2001).
In 2010, a publicat romanul gotic …Si la sfarsit a mai ramas cosmarul (Ed. Vremea, comanda>>>), declarat de M. Pricajan (in revista culturala Familia) „Momentul Walpole in literatura romana”. Ulterior, a publicat numeroase povestiri si nuvelete (majoritatea se regasesc in volumul de colectie Ceasul fantasmelor, Ed. Crux Publishing, 2015), foarte bine primite de critica si de public, si a castigat numeroase premii, inclusiv un premiu acordat de Societatea Europeana de Science Fiction. A fost publicat in diverse antologii si reviste alaturi de nume importante ale literaturii universale contemporane (George R.R. Martin, Paolo Bacigalupi, Ian R. MacLeod) sau clasice (Algernon Blackwood, Arthur Conan Doyle, Robert E. Howard, Rudyard Kipling, H.P. Lovecraft, George MacDonald, Guy de Maupassant, Saki). Apare mentionat in monumentala The Encyclopedia of Science Fiction (ed. J. Clute, P. Nicholls), iar operele lui sunt tratate pe larg in diverse carti si reviste de specialitate: in volumul Alte cronici de familie (sectiunea Domnul Gothic), semnat de M. Oprita (Cavaler al ordinului „Meritul Cultural”, oferit de Presedintele Romaniei), in Caietele Echinox (revista tiparita aparuta sub egida Fac. de Litere a Univ. „Babes-Bolyai” Cluj-Napoca; eseul semnat de drd. in filologie St. Bolea – Once Upon Atrocity. Gothic Music Influences in the First Romanian (Neo)gothic Novel), in revista culturala EgoPHobia (eseul Sfarsitul care incepe, semnat de dr. in filologie M.-A. Aldea) etc. Apare, ca personaj, in nuveleta Ispasirea, scrisa de prof. doc. C. Mitoceanu. Cronicile de carte, articolele si studiile sale de teorie si istorie literara sunt apreciate pe scara larga – unele dintre acestea fiind publicate si peste granita, ceea ce i-a conferit statutul de membru al organizatiei scriitoricesti si artistice „Imagicopter: The Author/Artist Cooperative”. In Romania, este invitat anual sa vorbeasca studentilor Fac. de Limbi si Literaturi Straine a Univ. din Bucuresti despre Literatura gotica si romantismul intunecat american. Sec. XIX: Hawthorne, Melville, Poe si mostenirea lor culturala. A participat, in calitate de moderator al serii dedicate literaturii stiintifico-fantastice, la cea de a VII-a editie a „Festivalului International de Literatura de la Bucuresti” si, in calitate de invitat special, la ed. a IV-a a Targului de carte SF & Fantasy „Final Frontier”. A participat, in calitate de invitat, in repetate randuri, la emisiuni culturale televizate, realizate de Al. Mironov (scriitor, jurnalist, fost ministru al tineretului si sportului etc.) si lect. univ. dr. F. Pitea (scriitor, critic literar), sau radiofonice, realizate de regretatul St. Ghidoveanu (Radio Romania Cultural). A aparut, in 2015, in calitate de expert in istoria vampirismului, in episodul Hunting Vampires al serialului Expedition Unknown, realizat de Travel Channel.

„Oliviu Craznic chiar este un romantic, un personaj coborat efectiv din propria-i opera extraordinara si spectaculoasa, melanj de Baudelaire, Edgar Allan Poe si Walter Scott, sub ochii necrutatori ai lui Bram Stoker si H.P. Lovecraft. Cititi-i romanul si povestirile si o sa intelegeti imediat la ce ma refer!” (St. Ghidoveanu, realizatorul emisiunii Radio Romania Cultural Exploratorii lumii de maine, in Galileo Online, nov. 2012)